Ziua veteranilor. Amintiri din războiul mondial

La 29 aprilie românii își sărbătoresc veteranii de război. Ziua aceasta nu a fost aleasă întâmplător: este ziua în care, în anul 1902, regele Carol I, prin Înalt Decret Regal, instituia titlul de Veteran de Război, pentru foştii luptători participanţi la Războiul de Independenţă din anii 1877- 1878.
În anii comunismului, din raţiuni politice, veteranii de război erau sărbătoriţi în data de 9 mai, în același timp cu „Ziua Independenţei de Stat a României” și cu „Ziua Victoriei asupra fascismului”, iar după revoluţia din decembrie 1989, până în anul 2007, inclusiv, au fost sărbătoriţi de Ziua Eroilor, Ziua Înălţării Domnului.
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 1222 din 10 octombrie 2007, (devenită Legea 303), s-a decis ca în fiecare an, la data de 29 aprilie, să se sărbătorească „Ziua Veteranilor de Război“. Instituirea unei zile oficiale a veteranilor de război, „în semn de recunoaştere a meritelor acestora pe câmpurile de luptă pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României”, a reprezentat o reparaţie morală pe deplin justificată.
Despre emoţia întâlnirii cu veteranii de război, tot mai puţini cu fiecare an, despre eroismul lor şi al celor rămaşi acasă, în sărăcie şi nevoi, femei singure ori copii ai nimănui, precum şi despre eforturile făcute de multe comunităţi locale pentru ca amintirea eroilor lor să dăinuie în veci, am scris și în anii trecuți în paginile acestei publicații.
Spuneam că în arhivele noastre se păstrează câteva documente referitoare la luptele purtate şi suferinţele îndurate de eroii sălăjeni. Sunt pagini scrise de unii dintre cei norocoşi, chiar invalizi sau grav răniţi, dar întorşi acasă, aşa cum le-au putut scrie şi aşa cum şi-au amintit. Ele descriu războiul în toată grozăvia lui, moartea și suferința, condițiile inumane de pe front sau din prizonierat, foamea și setea, frigul și frica…
Credeam, cu toții, că în zilele noastre războiul nu va mai fi posibil. Că va rămâne, pentru totdeauna, doar în cărțile de istorie, în documente vechi sau în jocuri pe calculator. Dar realitatea ne spune altceva.
Iată, și de aceea, încă câteva amintiri ale veteranilor de război, puse în pagină cu dorința ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple vreodată:
„Pentru noi românii, anul 1940 a fost între cei mai grei și plini de suferințe ani, din câți a cunoscut patria noastră… Românii basarabeni și bucovineni alături de ardeleni, au trăit atunci cele mai grele suferințe, iar armata română în retragere silită, o experiență dramatică fără precedent.
După 22 iunie 1941… sosise momentul de a răspunde parțial suferințelor și insultelor îndurate cu un an în urmă… Întâmpinat cu focuri puternice din partea inamicului, am trecut Prutul prin localitatea Noua Sulița. Pierderi grele am întâmpinat aici dar lupta de urmărire a inamicului a continuat… Am căzut rănit de o schijă de obuz la brațul și ochiul stâng, evacuat fiind… La data de 15 octombrie 1941, internat fiind la spitalul din Craiova, am primit vizita Majestății Sale Regina mamă Elena” (Coriolan Codreanu, Zalău);
„În anul 1941 am fost concentrat și am participat la război împotriva comunismului și la dezrobirea Basarabiei… Lupte grele au fost la Odesa… cerul s-a întunecat din cauza fumului din obuze și alte arme… În această luptă am fost rănit și eu – fractura maxilarului inferior. Noaptea sanitarii m-au găsit și m-au pus în carul cu morți, dar m-am salvat ridicând mâna ca semn că mai trăiesc (Teodor Carabagiu, Băbeni);
„În luna noiembrie 1941 Odesa a fost cucerită de trupele române, iar unitatea noastră și-a continuat înaintarea… În luptele de la Alexandrovka, lupte foarte crâncene, am îndeplinit funcția de pușcaș. Plutonul din care făceam eu parte a rămas numai cu 10 oameni buni de luptă, restul morți și răniți. În această bătălie am fost rănit și transportat la un spital german instalat pe teritoriul Poloniei unde am stat 3 luni, apoi am fost trimis în țară într-un spital din Galați” (Mezin Nicolae, Șimleu Silvaniei);
„La 2 iulie 1942 întreaga divizie 2 munte din care făcea parte și Batalionul 7, a părăsit orașul Deva plecând pe frontul de răsărit… Primele lupte s-au dat într-o localitate din apropierea unei cote 910 care trebuia cucerită cu orice preț, dar neputând străbate cota ne-am înapoiat la baza de plecare. Se făcuse un cimitir mare cu sute de ostași români, vânători de munte căzuți în acele confruntări… Am început retragerea pe jos, în condiții deosebit de grele: ploi, zăpadă, vânturi puternice și temperaturi scăzute… (Pop Gheorghe, Pericei);
„Am început să participăm la lupte pe direcția Dnepropetrovsk, în jurul căruia am participat la una dintre cele mai mari bătălii din vara anului 1942… În mulți copaci spânzurau bucăți de trupuri omenești, intestine, zdrențe de uniforme. Era o adevărată imagine de coșmar…
Am înaintat prin lupte permanente până la Stalingrad… Până unde am pătruns noi orașul era complet distrus de bombardamente, toate casele erau dărâmate, iar pe străzi abia se mai cunoștea, unde și unde, urma șinelor de tramvai. Am dus aici lupte înverșunate până la 19 noiembrie 1942, când rușii au început ofensiva…
Cât am stat în încercuire nu aveam mâncare, se terminaseră toți caii a căror carne o consumasem” (Dragoș Dumitru, Șimleu Silvaniei);
„Nu se poate descrie cum s-au dus aceste lupte, deoarece am ajuns să ne ciocnim cu inamicul chiar piept la piept până în data de 19.11.1942 când am fost încercuiți… au căzut mulți, dar nu pot să-mi aduc aminte de numele lor… am căzut prizonier și am fost transportat în lagăr” (Negrean Patriciu, Sîngeorz de Meseș);
„În primăvara anului 1942 am făcut o faptă mai deosebită și anume am capturat 7 soldați ruși amenințându-i cu capacul de la bidonul de apă, păcălindu-i că aș avea grenadă și s-au predat… Am fost rănit pe data de 3 ianuarie 1943 în munții Caucaz la est, prin împușcare cu 5 cartușe de mitralieră în mâna dreaptă (palma și degetele) și în piciorul drept, în timpul unui atac spre munți, dimineața pe la ora 7,00. Am stat rănit în zăpadă până după masa la ora 16,00 când au venit sanitarii…” (Cherecheș Chelement, Brebi);
„Era un frig de acela uscat care trecea prin hainele noastre de celofibră și mantăi tot necăptușite tot de același material, păturile la fel… deoarece noi am plecat din țară vara și nu s-a gândit nimeni că o să ne apuce iarna pe acolo… Un pic de noroc am avut că erau niște rădăcini de buruieni destul de groase care erau dulci, încă amare dulcii cum este zaharina și le mestecam pe acestea așa cum mestecă astăzi copiii guma de mestecat, plus de asta mai apăreau prin tranșee niște șobolani maro-roșiatici foarte mari și unii din camarazi îi prindeau, îi jupuiau și îi frigeau pe o bucată de tablă. De apă nu mai spun că nu am văzut și nici nu a fost, am avut noroc cu zăpada…” (Demian Sabin, Ileanda).
„După ce am fost luați prizonieri… am fost duși la gară, îmbarcați în vagoane de marfă câte 50 persoane și duși în direcție necunoscută… Muncile la care eram puși erau foarte grele, iar mâncarea foarte proastă. În acest lagăr au murit foarte mulți prizonieri din cauza condițiilor de trai și a muncii istovitoare” (Ilieș Ioan, Someș Odorhei);
„Să ne păzească Dumnezeu, să nu mai ajungă țara noastră scumpă acelea zile de neuitat” (Hrenean Vasile, Cristolțel).
Sunt cuvintele unor oameni care au luptat pe frontul de est și cărora nu le-a fost recunoscută calitatea de veteran de război înainte de 1989. Și ei, ca toți ceilalți eroi ai luptelor pentru independenţă și unitate naţională, merită toată preţuirea şi binecuvântarea noastră.
La mulți ani cu sănătate tuturor veteranilor de război și urmașilor lor!
Dănuț Pop